Ocupaţia principală a sătenilor era agricultura şi creşterea animalelor, ca şi micile meşteşuguri cum ar fi: fierari – potcovari, croitori, dogari, tâmplari, dulgheri.

Femeile se ocupa cu cultivarea şi prelucrarea cânepii, cusutul costumelor populare, ţesuturi celor necesare: ţoale, cuverturi, covoare, pânză din cânepă, catrinţe, sumane, şiac pentru surtuce şi pantalon, material pentru traistă; torsul lânii, împletitul.

La loc de frunte a fost şi plutăritul, am avut chiar dragomani; aceştia erau un fel de merceologi care preluau  materialul de la munte şi îl duce până la Galaţi şi Brăila. Aceşti dragomani îşi angajau oameni – dălcăuşi şi cârmaci pentru a putea duce pluta. Sculele folosite erau: ţapina, ţiacul, toporul, bărdoancă pentru cioplit, şprangă, coarbă şi sfredel.

O ocupaţie de recreere era pescuitul care se făcea cu diferite ustensile specifice cum ar fi: crâsnicul, volocul, leşnicul, leasa din nuiele, coşul din nuiele sa u sârmă, undiţa, şi o altă metodă de a prinde peştele era prin răstocirea unui braţ din pârâu sau râu.

O altă preocupare era prelucrarea seminţelor oleaginoase, prese pentru obţinerea uleiului, prelucrarea fructelor prin distilare, morăritul.

Ceea ce nu se putea produce se procura de la târguri şi iarmaroace: străchini, oale, ceaune, încălţăminte: opinci, bocanci, basmale etc. Pentru mâncare cumpărau de la târg şi de la dughene mai mult mirodenii, condimente. Marea majoritate a bucatelor se preparau acasă: carnea de porc se prepara la Crăciun prin  afumare şi topire, produsele lactate ca  lapte acru, unt, jintuit, brânză cu cheag, brânză scoaptă, ouăle le obţineau de la păsările de pe lângă casă.

O altă ocupaţie a sătenilor era albinăritul. Până a apare stupii în forma de azi albinele erau ţinute în ştiubeie, care erau făcute din scorburi de regulă de brad. Nu se utilizau, c astăzi, faguri, rame etc., albinele fiind lăsate să se „gospodăreasca” singure. Printre sătenii care au folosit aceste ştiubeie ca sa treacă mai apoi la stupii moderni au fost Matei Cercelaru (care şi-a construit singur stupii), Ion Roşu (care şi-a făcut o stupină de aproape 150 de stupi), după ei urmând şi alţi săteni care au devenit ulterior apicultori experimentaţi. În anii colectivizării stupăritul a suferit mult, până aproape la dispariţie datorită folosirii pe scară largă a insecticidelor şi pesticidelor.

Una din cele mai importante ocupatii era prelucrarea cânepei. Cânepa este o planta de la care se foloseşte fibra, dar pentru a obţine fibra este nevoie de un adevărat proces tehnologic. Se seamăna in locuri bine ingrăşate şi fertilizate, trebuie să aibă o densitate mare pentru a nu creşte prea groasă, recoltarea se face vara o dată cu seceratul grâului. Se smulge, se leagă in snopi câte un mănunchi, se lasă să se usuce, apoi se ducea la topit, in locuri unde apa este stătătoare, pentru a se putea ncălzi şi ferită de viitoarele viituri. Se aşează in formă de plută, se scufundă in apă cu ajutorul pietrelor de deasupra. Se lasă aproximativ două săptămâni, apoi se scotea , se spăla, se usca şi se meliţa.

Meliţatul era o operaţie prin Vartelnita pentru    care se îndepărta lemnoasă oprindu-se fibra care se numea fuior şi puzderie. Fuiorul se trecea mai de multe ori prin mieliţe, apoi se trăgea la ragilă pentru a se îndepărta toată cantitatea de puzderie.

La ragilă rezulta un deşeu care se numea “buci”. Acest fuior fin se torcea, se ţesea, obţinându-se o pânză cam scorţoasă. Pentru a fi cât mai moale se folosea o altă operatie numită ghilit. Acesta consta în spălarea pânzei în apă şi baterea  cu maiul apoi se intindea pe plasa pârâului unde era pietriş. Era o plăcere să urmareşti vara de pe deal plasa Nechitului sau a Bistriţei şi chiar Măstăcănoasei unde era toată zebrată cu pânze din cânepă care se ghileau. Cu cât se făcea de mai multe ori această operaţie cu atât prezenta calităţi mai bune.